Intamplari de noapte

Am lipsit destul de mult dintr-ale scrisului din motive mai mult sau mai putin serioase (mai putin, trebuie sa recunosc) si din lipsa de timp. Si poate si de muza. Si de…. dar nici nu mai conteaza acum. Vreau doar sa fac un scurt rezumat la principalele evenimente din ultima perioada: ESN, live-uri, caini. Despre ESN o sa scriu un post separat mai incolo, asa ca voi povesti doar despre celelalte doua. Bun, deci:

1.live-uri (a se citi laifuri)

Discutiile dintr-un camin studentesc in miez de noapte se pot dovedi cel putin ciudate. Mie imi place sa le numesc crepusculare. Intr-o vineri noaptea am purtat o astfel de conversatie cu un aspirant la categoria "99%".
Se apropie de mine un tanar si imi cere o tigara. Eu cum sunt o amabila din fire, il indemn sa ia direct din pachet. Ia una, o aprinde si ma intreaba de ce nu am somn la ora asta. Ii mormai un raspuns, mai mult din politete, dorind mai mult sa ascult muzica decat sa dau exlicatii. Imi multumeste si pleaca in treaba lui. Peste cateva momente apare din nou, incercand sa intre inca o data in vorba.
"Nu te saturi niciodata de muzica?". Raspunsul meu a fost evident.
"Ce asculti acum?" "U2" "Si in general?" "Muzica gen U2...sau, ma rog, inclin spre rock. Desi pot spune ca ascult orice se poate numi muzica cu adevarat."
"Asta e f bine". A urmat un dialog scurt si insipid in care am incercat sa-i explic ca exista enorm de multe feluri de rock. Si ptr ca am am presimtit ceva bun, l-am intrebat ce muzica asculta el de obicei.
"Pai cand sunt acasa, singur, ascult hip-hop cel mai mult. Si apoi laifuri." "A, ok...", dar ptr ca nu intelegeam foarte bine ce inseamna asta, il intreb: "Laifuri, adica?" "Adica un salam, un sorinel, un minune. Dintr-astea. Stiu ca nu prea le place la lume. Da’ sa stii ca laifurile sunt foarte diferite de manele. Adica una sunt laifuirile si alta sunt manelele. Adica laifurile sunt asa cu vocea reala, sunt adevarate, nu ca manelele unde sunt instrumentele si pe fundal canta si ei."
Eu ma uitam foarte serioasa la el, incercand cu greu sa ma pot abtine dintr-o criza de ras din care stiam ca nu ma voi mai putea opri. Tanarul, dupa aceea, luand probabil ca pe o incurajare/aprobare reactia mea, a inceput sa-mi povesteasca jumatate din viata lui. Toate pana cand, evident, eu nu mi-am mai putut musca limba si i-am zis ca plec in camera, unde am ras fara sa ma opresc cateva minute bune.

2.Cainii

Problema cainilor comunitari din Bucuresti este foarte bine stiuta. Auzisem si citisem si eu despre ea, insa pana cand nu traiesti cu adevarat in mediu nu poti realiza amploarea ei (cam cativa zeci de mii). Campusul in care locuiesc gazduieste si el cativa zeci de caini, de la mici si speriati pana la cei pe care e mai bine sa-i eviti (mare parte dintre ei devin foarte agitati noaptea, nici acum nu inteleg prea bine motivul).
Dar eu vreau sa povestesc aici o altfel de intamplare, ce nu am mai patit-o niciodata pana acum. Saptamana trecuta am fost intr-un pub, club sau ce o fi el, cu un eveniment ESN, la karaoke (da, da, am cantat in sfarsit). La plecare, eu si Andra ne-am gandit sa mergem pe jos pana la camin. Asa ca ne-am pornit noi cu pas alert. Cam in apropiere de zona Izvor doi caini au inceput sa vina dupa noi, iar dupa o scurta perioada a mai aparut inca unul. N-am stiut foarte bine ce sa credem pana ne-am dat seama ca de fapt ei vroiau sa ne apere de eventualele pericole. Unul mergea in fata noastra, unul in spate si unul in lateral, schimband locurile intre ei si uitandu-se periodic la noi. Latrau la cel mai mic zgomot pe care il credeau ei amenintator (l-au si latrat pe un nene aflat la departare), au alergat sa se "lupte" cu o alta haita de caini aflate pe cealalta parte a drumului ptr ca li se pareau ca se apropie prea mult de noi si ne-au condus in siguranta pana in fata usii de la camin. Au facut ceea ce, pana la urma, cei mai multi dintre oameni nu fac. Ne-au protejat. Si ne-au dat si o frumoasa lectie despre cum animalele pot fi superioare oamenilor in atat de multe dati.

Vise de-ale copiilor

Intotdeauna mi-a placut subiectul “ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”. Poate sa-ti dezvaluie multe lucruri despre cealalta persoana si despre inclinatiile ei native. Plus ca poate fi ceva foarte distractiv, pana la urma.
Spre exemplu, cand aveam doar cativa ani visam sa ma fac doctorita si invatatoare. Asa ca imi insiram prin toata camera caiete si carticele din care invatau jucariile mele, cu mult spor pentru ca altfel ar fi urmat o corectie pe masura. Din partea mea, evident, a invatatoarei. Dar asta se intampla numai in timpul liber, fiind un copil foarte ocupat. Cand nu eram la gradinita/scoala, marea parte a timpului mi-o petreceam cu bunica la ea la serviciu, adica intr-un spital din Brasov. Si dupa cum era de asteptat (nu-i asa?), aveam halatul meu de doctorita, special ptr mine. Activitatea de "doctorita" se prelungea si acasa cand una din papusi primea injectii zilnice.
Dar spuneam la inceput ca subiectul acesta ar putea dezvalui cate ceva despre o persoana. Si atunci am o curiozitate. Ce credeti ca ar putea dezvalui despre Elena Udrea faptul ca visa sa devina vanzatoare la un magazin de sandvisuri? Dar mai am o alta curiozitate: de ce nu s-a luptat mai cu spor sa-si duca visul pana la capat? Toata lumea ar fi avut de castigat.. ea ar fi fost implinita in viata, fara sa-i mai spuna nimeni "ministru turismului" (si atat!) si noi incantati ca o stim pe ea multumita. Sau si mai bine: am putea s-o ajutam sa-si vada visul cu ochii, incurajand-o cat putem noi de tare. Haide Nutzi, stim ca poti! Urmeaza-ti calea! :D

Ps. Voi ce vroiati sa va faceti cand erati mici?

La multi ani!

Astazi a fost ziua uneia dintre prietenele mele dragi de la Cluj, viitoare masteranda la Bucuresti (nu-i asa, teddy?), mandra sustinatoare Pnl, de care imi este foarte dor si pe care sper s-o revad cat mai repede. Mi-ar fi placut sa fiu cu voi astazi (de fapt, ieri noapte), in Janis, like good old times. Sper ca v-ati distrat si pentru mine. Oricum recuperam noi cat de curand, cand o sa-ti cant live (cu vocea de privighetoare, evident) "La multi ani!". :)

Deci ca de la sssp-ista la sssp-ista LA MULTI ANI, Marutz!!! May all your dreams come true!!! Sa ai grija de tine si sa ai o primavara superba. A, da! Succes cu licenta.
Si special ptr tine 'cause I know you just love them :):



Si sa nu uitam de something green (chiar daca e numai virtual :P )

1 Martie!

Quote of the day: Primavara este atunci cand oamenii zambesc! :)

Ies din camera mai grabita decat de obicei, alergand pe scari. Dau play muzicii din mp3 si fara sa-mi dau seama sunt deja la parter. Simt cum afara este mai cald, chiar daca picura usor. Asfaltul Bucurestiului, pana mai ieri plin de zapada, parca a prins viata astazi. Asta pentru ca strazile s-au umplut peste noapte de tarabe pline cu ghiocei, zambile, lalele, frezii, snururi alb-rosii si martisoare de toate felurile, de la cele mai mici si finute pana la cele ce scrie un mare kitsch imaginar pe ele. Trebuie sa recunosc ca agitatia din jurul tarabelor mi-a displacut la inceput, dar asta conteaza prea putin. Ce este cel mai important este ca mi-am adus aminte de ceva astazi. Gesturile neprevazute, venite din partea celor mai neasteptate persoane si ce poate par neinsemnate la prima vedere, se dovedesc a fi cele mai frumoase, capabile sa-ti aduca un mare zambet pe fata si sa-ti faca ziua mai luminoasa decat de obicei. Datorita lor in camera mea sunt buchete de frezii, ghiocei si martisoare :). Se simte deja in atmosfera...DA, este oficial! A venit Primavara!



Daca tot suntem la capitolele "Primavara" si buna-dispozitie, vreau sa le multumesc lui Caius, care a vrut sa fie primul si inca de ieri ne-a oferit cate un martisor. Si lui Vania, care la randul sau, a transmis martisoare virtuale domnitelor din blogosfera, cu atat mai importante cu cat sunt violet.

Manelism in stare pura

Am aflat o veste minunata ieri pe care probabil o stiti deja, dar bucuria este prea mare ptr a nu o impartasi cu voi. Am aflat ca as asculta manele. Si nu numai atat, cica le-as si aprecia. E adevarat ca in ultimul timp ma simteam usor debusolata, dar acum pot privi viata altcumva. Vreau sa multumesc pe aceasta cale prea-(ne)bunului si mult-prea-(ne)iubitului conducator al neamului pentru marinimia sa incredibila de a ma instiintat. De fapt, de a ne instiinta pe noi toti. Da, chiar si tu apreciezi acest gen de zgomot, chiar daca nu stiai decat undeva in subconstientul tau. Lasa, nu e timpul pierdut… bine ca ne-a luminat prea-(ne)cultul presedinte. Nu stiu exact al cui presedinte, ca al meu continua sa nu fie.

Si daca tot vorbim despre (ne)reprezentantii tarii, unul dintre ministrii mei preferati, dl. Vladescu, vrea sa fie si el marinimos. Ca doar nu are degeaba doi consilieri (ne)profesionisti. De aceea s-a hotarat sa se joace „alba-neagra” cu nervii bunicilor mei, aplicand mai multe sisteme: „azi da, maine nu”, „am uitat sa-l intreb pe sefu” si „cum pot fi mai (ne)popular decat sunt deja”. Stiam eu ca are potential omul asta, doar ca se exprima mai greu. Ca viitoare masura, eu l-as sfatui sa propuna impozit pe alocatiile copiilor (asta daca nu se hotaraste intre timp taierea lor de tot), respirat, mers pe jos si baut apa de la robinet. Asta doar in ideea de a (nu) ne demonstra (in)eficienta sa. Si a consilierilor sai, normal.

Pentru cei care tin sa ne creeze revelatii muzicale si cei care ne demonstreaza zilnic ca nu au ce cauta acolo unde sunt, am urmatoarea melodie ca dedicatie:


Asculta mai multe audio Muzica

In schimb, cu cei care asculta tot atat de multe manele cat mine impart urmatoarea melodie:

Din Dilemele Mele

Asculta mai multe audio Diverse

Quote of the day: "Don't let someone become a PRIORITY in your life...When you are just an OPTION in theirs."

Un prieten are o problema si tu vrei sa-l ajuti. Sau simti ca trebuie sa faci asta.
Ce ii dai? Ce trebuie sau ce crede el ca are nevoie? Oferindu-i ce trebuie, comportandu-te perfect in relatie cu teoria, dandu-i ce spun manualele de supravietuire umana, il ajuti pe termen lung poate. Dar viata nu este o teorie. Lucrurile nu au mers niciodata pe acest sistem. Oamenii nu functioneaza asa. Nicio situatie nu poate fi pictata doar in alb si negru, ci in cele mai diverse griuri ce te-ar putea face chiar sa ametesti. Daca nu il ajuti in felul in care crede el ca ar trebui sa o faci, il frustrezi. Ii frustrezi asteptarea si sperantele in acel ajutor. El ar putea ceda… si s-ar putea sa nu mai ajunga sa vada acel prea-frumos viitor teoretic. Si atunci ce faci? Bine, am plecat de la ipoteza ca tu simti cand trebuie sa-ti ajuti prietenul. Dar daca nici macar nu-ti dai seama ca are nevoie de ajutorul tau? Mai poti fi numit prieten? Dar asta cred ca deja creaza o alta dilema.

In alta ordine de idei, de cand sunt in Bucuresti mi-e foarte greu sa inteleg comportamentul uman. Iar asta vine din partea unei persoane care credea cu mai mult timp in urma ca oamenii sunt fiinte rationale. Ce dreptate avea un bun prieten care mi-a spus atunci ca ma insel, ca in esenta noastra suntem niste irationali incurabili. Si atunci, o persoana care prin constructia sa psihologica necesita sa inteleaga ce se petrece in jurul ei, nu este oarecum legata de maini? Ce ar trebui ea sa faca? Sa se schimbe doar ptr ca cei din jur nu-i ofera ce are nevoie? Si atunci asta nu este echivalent cu a renunta la ce inseamna ea sau macar la parti din ea? Si daca se intampla asta, la cat ar trebui sa fie dispusa sa renunte? Sau merita sa faca asta?

Ar mai fi cateva dileme ce ar putea implica the “fear of commitment” bullshit, sinceritatea, increderea sau dezamagirea, dar ce rost ar mai avea sa le detaliez acum? Pana si asta se transforma intr-o dilema.

Jurnalul unei fumatoare

“1 noaptea. In camera era o liniste pustie, unde numai ceasul se incapatana sa scoata sunete monotone. «As putea sa-l arunc pe geam…», se gandi ea, in timp ce dadea nervos din picior.”

Pe toata perioada liceului am fost inconjurata de oameni fumatori. In pauze, colegii sareau gardul curtii interioare si stateau la o poveste si o tigara. Prietenele cele mai apropiate mie fumau si ele cam din clasele a 10-a, a 11-a. Mama fumeaza de cand ma stiu. Asa deci si prin urmare, un mediu cat se poate de propice ptr mine sa ma apuc din frageda adolescenta. Dar ptr ca eu sunt speciala, nu am facut asta. Dar nu din considerente de sanatate… Nu, nu. Ci mai degraba dintr-o ciudata hotarare de moment de a nu face asta. “Eu va voi demonstra ca nu voi fuma. Punct!”
Mi-am propus sa nu trag nici macar un fum de curiozitate pana la banchetul de clasa a 12-a. Incapatanata de cand ma stiu, mi-a reusit. Desi am avut “sansa” de foarte multe ori, nu mi-am incalcat legamantul. Chiar am pus si pariu cu vreo 2 persoane pe tema asta, prin clasa a 11-a parca. Deci, treaba serioasa, ce mai incolo-incoace.
Da, am fumat prima tigara la banchet, un lucky strike oferit cu un intreg ritual:
- Stii ce zice o legenda nescrisa? ma intreaba Anna in timp ce imi intinde tigara.
- Nu, zic eu neincrezatoare.
- Ei bine, se zice ca lucky strike se numesc asa ptr ca demult, chiar cand au aparut, o tigara la nu-stiu-cate continea o cantitate mica de marijuana. Deci, erai un norocos. Poftim!

Acum fumez (sau am fumat, nu-mi dau seama inca) de 3 ani si am cateodata senzatia ca a devenit o parte din mine. Tigara face parte din multele mele ritualuri zilnice. De foarte multe ori, este pretextul perfect cand sunt nervoasa. Astfel, am gasit si explicatia mea preferata la intrebarea stupida “De ce fumezi?” (fiind ca, nu-i asa, pare de prost-gust sa zic ptr ca pot, desi m-ar tenta raspunsul asta). Fumez ptr ca ma linisteste, ptr ca nimic nu se compara cu o tigara trasa la 4 dimineata pe geamul de pe palierul de camin, ptr ca ador sa fumez (nu am gasit un alt inlocuitor…daca stiti vreunul, fiti buni si impartasiti-l cu mine) in timp ce stau intinsa in pat si ascult muzica, ptr ca imi place si gestul (daca e sa luam si partea strict superficiala a lucrurilor).
Totul a pornit de la provocarea unui prieten, venita din motive relativ intemeiate: sanatate si bani. De exact 5 zile nu am mai tras nici macar un fum. Intentia ar fi de lasare. De tot. Nu stiu daca imi va iesi. La cum ma simt in momentul de fata nu sunt foarte increzatoare. Vreti niste indicii anatomice, nu-i asa? Lipsa de aer, dureri de piept, stare de nervozitate (latenta, gata sa erupa) si irascibilitate. In momentul de fata toti din jurul meu sunt de vina pentru tot, de la genocidul rwandez pana la moartea delfinilor din Japonia.
Probabil ca va trebui sa treaca macar vreo 2 saptamani (3, 4,… 10…,100) si ma voi simti mai bine. Daca nu, ghinionul colegei de camera. Si a prietenilor. Si al meu.
Probabil ca va trebui sa gasesc un inlocuitor. De 5 zile mananc portocale incontinuu si nu rezolv nimic. Urmatoarea optiune ar fi creioanele :)).