Manelism in stare pura

Am aflat o veste minunata ieri pe care probabil o stiti deja, dar bucuria este prea mare ptr a nu o impartasi cu voi. Am aflat ca as asculta manele. Si nu numai atat, cica le-as si aprecia. E adevarat ca in ultimul timp ma simteam usor debusolata, dar acum pot privi viata altcumva. Vreau sa multumesc pe aceasta cale prea-(ne)bunului si mult-prea-(ne)iubitului conducator al neamului pentru marinimia sa incredibila de a ma instiintat. De fapt, de a ne instiinta pe noi toti. Da, chiar si tu apreciezi acest gen de zgomot, chiar daca nu stiai decat undeva in subconstientul tau. Lasa, nu e timpul pierdut… bine ca ne-a luminat prea-(ne)cultul presedinte. Nu stiu exact al cui presedinte, ca al meu continua sa nu fie.

Si daca tot vorbim despre (ne)reprezentantii tarii, unul dintre ministrii mei preferati, dl. Vladescu, vrea sa fie si el marinimos. Ca doar nu are degeaba doi consilieri (ne)profesionisti. De aceea s-a hotarat sa se joace „alba-neagra” cu nervii bunicilor mei, aplicand mai multe sisteme: „azi da, maine nu”, „am uitat sa-l intreb pe sefu” si „cum pot fi mai (ne)popular decat sunt deja”. Stiam eu ca are potential omul asta, doar ca se exprima mai greu. Ca viitoare masura, eu l-as sfatui sa propuna impozit pe alocatiile copiilor (asta daca nu se hotaraste intre timp taierea lor de tot), respirat, mers pe jos si baut apa de la robinet. Asta doar in ideea de a (nu) ne demonstra (in)eficienta sa. Si a consilierilor sai, normal.

Pentru cei care tin sa ne creeze revelatii muzicale si cei care ne demonstreaza zilnic ca nu au ce cauta acolo unde sunt, am urmatoarea melodie ca dedicatie:


Asculta mai multe audio Muzica

In schimb, cu cei care asculta tot atat de multe manele cat mine impart urmatoarea melodie:

Din Dilemele Mele

Asculta mai multe audio Diverse

Quote of the day: "Don't let someone become a PRIORITY in your life...When you are just an OPTION in theirs."

Un prieten are o problema si tu vrei sa-l ajuti. Sau simti ca trebuie sa faci asta.
Ce ii dai? Ce trebuie sau ce crede el ca are nevoie? Oferindu-i ce trebuie, comportandu-te perfect in relatie cu teoria, dandu-i ce spun manualele de supravietuire umana, il ajuti pe termen lung poate. Dar viata nu este o teorie. Lucrurile nu au mers niciodata pe acest sistem. Oamenii nu functioneaza asa. Nicio situatie nu poate fi pictata doar in alb si negru, ci in cele mai diverse griuri ce te-ar putea face chiar sa ametesti. Daca nu il ajuti in felul in care crede el ca ar trebui sa o faci, il frustrezi. Ii frustrezi asteptarea si sperantele in acel ajutor. El ar putea ceda… si s-ar putea sa nu mai ajunga sa vada acel prea-frumos viitor teoretic. Si atunci ce faci? Bine, am plecat de la ipoteza ca tu simti cand trebuie sa-ti ajuti prietenul. Dar daca nici macar nu-ti dai seama ca are nevoie de ajutorul tau? Mai poti fi numit prieten? Dar asta cred ca deja creaza o alta dilema.

In alta ordine de idei, de cand sunt in Bucuresti mi-e foarte greu sa inteleg comportamentul uman. Iar asta vine din partea unei persoane care credea cu mai mult timp in urma ca oamenii sunt fiinte rationale. Ce dreptate avea un bun prieten care mi-a spus atunci ca ma insel, ca in esenta noastra suntem niste irationali incurabili. Si atunci, o persoana care prin constructia sa psihologica necesita sa inteleaga ce se petrece in jurul ei, nu este oarecum legata de maini? Ce ar trebui ea sa faca? Sa se schimbe doar ptr ca cei din jur nu-i ofera ce are nevoie? Si atunci asta nu este echivalent cu a renunta la ce inseamna ea sau macar la parti din ea? Si daca se intampla asta, la cat ar trebui sa fie dispusa sa renunte? Sau merita sa faca asta?

Ar mai fi cateva dileme ce ar putea implica the “fear of commitment” bullshit, sinceritatea, increderea sau dezamagirea, dar ce rost ar mai avea sa le detaliez acum? Pana si asta se transforma intr-o dilema.

Jurnalul unei fumatoare

“1 noaptea. In camera era o liniste pustie, unde numai ceasul se incapatana sa scoata sunete monotone. «As putea sa-l arunc pe geam…», se gandi ea, in timp ce dadea nervos din picior.”

Pe toata perioada liceului am fost inconjurata de oameni fumatori. In pauze, colegii sareau gardul curtii interioare si stateau la o poveste si o tigara. Prietenele cele mai apropiate mie fumau si ele cam din clasele a 10-a, a 11-a. Mama fumeaza de cand ma stiu. Asa deci si prin urmare, un mediu cat se poate de propice ptr mine sa ma apuc din frageda adolescenta. Dar ptr ca eu sunt speciala, nu am facut asta. Dar nu din considerente de sanatate… Nu, nu. Ci mai degraba dintr-o ciudata hotarare de moment de a nu face asta. “Eu va voi demonstra ca nu voi fuma. Punct!”
Mi-am propus sa nu trag nici macar un fum de curiozitate pana la banchetul de clasa a 12-a. Incapatanata de cand ma stiu, mi-a reusit. Desi am avut “sansa” de foarte multe ori, nu mi-am incalcat legamantul. Chiar am pus si pariu cu vreo 2 persoane pe tema asta, prin clasa a 11-a parca. Deci, treaba serioasa, ce mai incolo-incoace.
Da, am fumat prima tigara la banchet, un lucky strike oferit cu un intreg ritual:
- Stii ce zice o legenda nescrisa? ma intreaba Anna in timp ce imi intinde tigara.
- Nu, zic eu neincrezatoare.
- Ei bine, se zice ca lucky strike se numesc asa ptr ca demult, chiar cand au aparut, o tigara la nu-stiu-cate continea o cantitate mica de marijuana. Deci, erai un norocos. Poftim!

Acum fumez (sau am fumat, nu-mi dau seama inca) de 3 ani si am cateodata senzatia ca a devenit o parte din mine. Tigara face parte din multele mele ritualuri zilnice. De foarte multe ori, este pretextul perfect cand sunt nervoasa. Astfel, am gasit si explicatia mea preferata la intrebarea stupida “De ce fumezi?” (fiind ca, nu-i asa, pare de prost-gust sa zic ptr ca pot, desi m-ar tenta raspunsul asta). Fumez ptr ca ma linisteste, ptr ca nimic nu se compara cu o tigara trasa la 4 dimineata pe geamul de pe palierul de camin, ptr ca ador sa fumez (nu am gasit un alt inlocuitor…daca stiti vreunul, fiti buni si impartasiti-l cu mine) in timp ce stau intinsa in pat si ascult muzica, ptr ca imi place si gestul (daca e sa luam si partea strict superficiala a lucrurilor).
Totul a pornit de la provocarea unui prieten, venita din motive relativ intemeiate: sanatate si bani. De exact 5 zile nu am mai tras nici macar un fum. Intentia ar fi de lasare. De tot. Nu stiu daca imi va iesi. La cum ma simt in momentul de fata nu sunt foarte increzatoare. Vreti niste indicii anatomice, nu-i asa? Lipsa de aer, dureri de piept, stare de nervozitate (latenta, gata sa erupa) si irascibilitate. In momentul de fata toti din jurul meu sunt de vina pentru tot, de la genocidul rwandez pana la moartea delfinilor din Japonia.
Probabil ca va trebui sa treaca macar vreo 2 saptamani (3, 4,… 10…,100) si ma voi simti mai bine. Daca nu, ghinionul colegei de camera. Si a prietenilor. Si al meu.
Probabil ca va trebui sa gasesc un inlocuitor. De 5 zile mananc portocale incontinuu si nu rezolv nimic. Urmatoarea optiune ar fi creioanele :)).

Imi caut muza. Solutii?

Lipsa de timp, examenele, proiectele devin toate un pretext incredibil de bun atunci cand muza ta se ascunde pe undeva, fara vreun semn ca ar dori sa fie gasita prea curand. Am tot cautat-o azi, am strigat-o, am si implorat-o chiar. I-am glasuit cuvinte frumoase, i-am si cantat un pic (cred ca aici am speriat-o). I-am chemat intr-ajutorul meu si pe Freddy, Katie, Andrea si Sarah. Nu s-a lasat induplecata nici macar asa. M-am uitat disperata spre Josh, Kate, Jason si Imogen. N-au putut decat sa-mi ridice din umeri a neputinta. Da, sunt de acord ca nici atmosfera de pe palierul de camin nu mi-a fost de ajutor prea mult. Ma refer la un “mic” chef cu ceva ce seamana a manele. Atunci mi-am zis ca o voi lasa sa doarma in seara asta, pe ea, pe muza, hotarata ca maine sa incerc din nou.
Asa ca m-am gandit si ras-gandit ce as putea sa va spun. Mi-a venit in minte o ghicitoare:

"PERSOANA DINAMICA, SOCIABILA, CORECTA, DISCRETA IN CEEA CE PRIVESTE EVENTUALELE DOCUMENTE / INFORMATII LA CARE POATE AVEA ACCES, CE SE POATE ADAPTA DUPA CAZ UNUI PROGRAM FLEXIBIL DE LUCRU, CU EXPERIENTA IN DOMENIU DE CEL PUTIN 2 ANI"

Are de la mine un suc cel care macar se apropie de raspunsul corect. :)

Bine, trebuie sa recunosc. Nu mi-a venit mie in minte, ci am preluat-o de la Andra. Sa-i spunem mic preview la ce ne va povesti colega mea de camera preferata (nu conteaza ca am doar una, ea tot este preferata) despre noile patanii bucurestene. Si da, acolo veti gasi si raspunsul la ghicitoare.
Inchei cu "mesajul domnitelor neprihanite catre lume: «enoriasii... si atat!»", deja un indemn mult prea clasic ptr a mai fi detaliat (doar ptr cunoscatori).

Shhhh....

Inchide ochii cateva secunde. Imagineaza-te pe o faleza in timpul unui apus de soare. In fata ta doar mare, una nici foarte linistita, nici foarte involburata. Ci doar cu mici valuri venind spre tine. Apa sa-ti atinga usor varful degetelor de la picioare iar muzica sa-ti fie prezenta in casti. Sa mergi incet de-a lungul falezei, simtind briza calda de august si nisipul fin. Sa te apleci si sa culegi o scoica imperfecta, pipaind usor marea. Sa te opresti. Si sa te intorci cu fata spre orizont. Sa privesti in zare, strangand scoica la piept si dorind ca acea clipa sa dureze o vesnicie. Sa simti in spatele tau un camp verde, plin de cele mai inmiresmate flori. Sa stii ca la intoarcere te vei tolani in iarba si te vei uita la stelele ce tocmai apar pe cer.

Si o mica pauza de relaxare la jumatate de sesiune, cu doua duete superbe si cu vocea incredibila a Sarahei Brightman. Enjoy!





Ps. Cred ca imi este mult prea dor de mare.